Alocuțiunea Președintelui Camerei Deputaților
Alocuțiunea Inițiatorului
Forumului Constituțional
Alocuțiunea Președintelui Asociației Pro Democrația
Perspective europene
Opinii exprimate în dezbateri
Constituția în România
Programul Forumului Constituțional
Componența Consiliului
Forumului Constituțional
Raportul final
Site-ul Camerei Deputaților
Propuneri ale Forumului
care se regasesc in
propunerea legislativa
de revizuire a Constitutiei
Seminarul
Parli@ments on the Net VI,
București 12-13 iunie 2003
Din 10.07.2002:
- 4234332 vizitatori
- 11265 mesaje, din care 653 retrase de moderatorul Forumului
Perspective europene

Prezentare comparativă a abordărilor constituționale din alte state cu privire la răspunderea autorităților publice față de cetățeni și relativ la integrarea în Uniunea Europeană

Conferențiar universitar doctor Simina Tănăsescu

Doamnelor și domnilor,

Stimați participanți,

Este o deosebită onoare pentru mine faptul că am fost invitată la Conferința inaugurală a Forumului Constituțional în dubla calitate pe care o am: cea de cetățean al României și cea de asiduu cercetător în domeniul dreptului constituțional. Permiteți-mi să mulțumesc organizatorilor pentru fericita idee de a fi invitat pentru a reflecta împreună asupra modificării legii noastre fundamentale cetățeni ai acestei tări, interesați de mersul treburilor publice. Nu mi se pare că exagerez importanța criteriului cetățeniei în procesul de selectare a participanților la această conferință - calitatea de membru al comunității presupune nu doar beneficiul drepturilor fundamentale consacrate prin Constituție, dar și participarea conștientă, activă și permanentă la toate procesele politice proprii respectivei comunități.

1. Participarea societății civile la procesul de revizuire a Constituției României

Viața cetății se alcătuiește din viețile noastre ale tuturor celor care o compunem și din încă ceva, acel ceva pe care J.J. Rousseau îl considera a fi "asocierea care apăra și protejează cu toată forța comună a membrilor societății persoana și bunurile fiecărui asociat și prin care fiecare, unindu-se cu ceilalți, nu se supune decât sieși și rămâne la fel de liber ca și mai-nainte"*. Așa cum se arăta în preambulul Constituției Statelor Unite ale Americii adoptată la 1787, "căutarea fericirii" membrilor comunității rămâne scopul fundamental al oricărei astfel de asocieri, iar necesitatea organizării acestei activități de căutare a fericirii reprezintă în zilele noastre un lucru evident. Reglementarea juridică la nivel de principiu a statului, asociația organizată a cetățenilor, se realizează în timpurile moderne prin constituții, legi fundamentale cu forță juridică supremă și caracterizate, în principiu și printre altele, prin stabilitate. Există însă și momente în care cetățenii ajung la concluzia că legea lor fundamentală nu mai corespunde realităților sau necesităților momentului și doresc schimbarea dispozițiilor constituționale, în tot sau doar în parte. Cetățenii sunt cei care au inițiativa, ei sunt cei care decid în ultimă instanță și tot ei sunt cei care vor trebui să și respecte și aplice dispozițiile constituționale modificate.

Iată de ce consider că simpla calitate de cetățean român conferă în sine vocația participării la lucrările acestei Conferințe inaugurale și nu pot decât să felicit organizatorii pentru larga audiență pe care au dorit să i-o asigure.

Revizuirea Constituției României adoptată prin referendum la 8 decembrie 1991 este un subiect de actualitate, atât pentru dezbaterile politice, cât si pentru discuțiile dintre cetățeni de o bună bucată de vreme. Inițiativa luată de Camera Deputaților în colaborare cu Asociația Pro Democrația în scopul de a oferi posibilitatea unui dialog structurat între autoritățile publice competente și societatea civilă cu privire la modificarea Constituției trebuie salutată și apreciată așa cum se cuvine; ea facilitează un cadru instituționalizat în care vocea cetățenilor să poată fi auzită în mod direct de factorii decizionali.

Temele supuse dezbaterii sunt extrem de generoase și cercetătorul în materia dreptului constituțional care sunt nu poate să nu se bucure de interesul societății civile pentru subiecte atât de abstracte cum sunt "dezvoltarea autonomiei locale", "relațiile de putere și autoritate" sau "integrarea europeană și atlantică. Aceasta dovedește gradul de maturitate la care a ajuns societatea civilă din țara noastră și faptul că apetitul pentru "treburile publice" nu i se trezește doar cu ocazia alegerilor, ci și cu prilejul dezbaterilor de idei, fapt extrem de îmbucurător.

Însă pentru că am înțeles că invitația care mi-a fost adresată a avut în vedere și cea de-a doua calitate a mea, aceea de specialist în materia dreptului constituțional, îmi voi permite în continuare să prezint extrem de sintetic modalitatea în care au fost abordate și reglementate în dreptul comparat câteva aspecte referitoare la unele din temele supuse dezbaterii noastre de astăzi.

Pentru aceasta am selectat (și nu în mod arbitrar!) unul din drepturile fundamentale consacrate în Constituția României și o modestă parte a problemelor legate de integrarea României în Uniunea Europeană. Alegerea aspectelor referitoare la răspunderea autorităților publice față de cei cărora le-au produs o vătămare este motivată de faptul că prin acest drept fundamental se pune în ecuație relația extrem de importantă dintre autoritate și individ, ceea ce permite atingerea a cel puțin două teme de reflecție: drepturile și libertățile fundamentale și relațiile de putere și autoritate. În plus, analiza acestei dispoziții din Constituția României din 1991 permite și discuții cu privire la beneficiarii drepturilor consacrate prin legea fundamentală. Vom vedea că soluțiile constituționale din alte state cuprind nuanțe deloc de neglijat.

În ceea ce privește procesul de aderare la Uniunea Europeană m-am oprit la problema transferului de suveranitate inerent procesului de integrare, problemă de mare actualitate în contextul actual pentru unele din statele din zona Balcanilor, rezolvată extrem de variat în statele membre ale Uniunea Europeană în momentul ratificării Tratatului de la Maastricht și care pare să se transforme într-un soi de acquis sui generis în privința statelor candidate la Uniunea Europeană.

Tocmai pentru a putea avea o dimensiune comparativă eficientă am luat în considerare Constituțiile a doar două state membre ale UE (Italia și Franța) și a două state vecine nouă din zona Balcanilor (Albania și Bulgaria), din care unul candidat și el la Uniunea Europeană.

2. Relația autoritate - individ

Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică într-un drept al său printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri la recunoașterea dreptului vătămat, anularea actului și repararea pagubei, așa cum este el consacrat în articolul 48 din Constituția României din 1991, reprezintă o sinteză cuprinzătoare a unei întregi evoluții a normelor juridice în materie în plan european.

Constituția Franței, deși adoptată în 1958 nu cuprinde un capitol consacrat protecției drepturilor fundamentale, așa cum fac marea majoritate a legilor fundamentale adoptate după cel de-al doilea război mondial, ci se multumește să integreze în ceea ce francezii numesc "bloc de constituționalitate" Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului de la 1789. Articolul 15 al acestui document celebru precizează că "societatea are dreptul de a cere socoteală oricărui agent public din cadrul administrației sale", prin aceasta înțelegând că oricare cetățean poate ataca în justiție actele administrației publice producătoare de vătămări. Această formulare, care astăzi ne apare drept puțin stângace și brutală, a stat la baza "inventării" funcției jurisdicționale a Consiliului de Stat din Franța și a permis crearea atât de bogatei jurisprudențe a acestei prestigioase instanțe cu privire la răspunderea (subiectivă și obiectivă) administrativă. În fapt, acesta este izvorul trăsăturilor specifice, proprii răspunderii administrative, care o diferențiază de răspunderea din dreptul civil sau penal. În baza regimului juridic "exorbitant" (cum avea să îl numească mai târziu Napoleon) de care beneficiază administrația publică ea trebuie să își exercite competențele în limitele care îi sunt pre-fixate prin lege; deîndată însă ce ea produce un prejudiciu, răspunderea sa este angajată în baza simplului fapt al dovedirii prejudiciului și a actului administrativ cauzator, celui vătămat nemairevenindu-i și sarcina dovedirii legăturii de cauzalitate dintre actul administrativ și prejudiciu sau vinovăția autorității administrative. Se consacră astfel un regim juridic de răspundere mai dur pentru administrația publică decât pentru subiectele individuale de drept tocmai în considerarea atributelor de autoritate de care aceasta beneficiază.

Mult îmbogățit în special prin cazuistica Consiliului de Stat francez, modelul avea să se răspândească în toată Europa, destul de rapid. Una din primele Constituții adoptate după ororile provocate de cel de-al doilea război mondial detaliază acest principiu al răspunderii autorităților publice în mai multe articole. Astfel, Constituția Italiei, adoptată în 1948, precizează în articolul 28 că "Funcționarii și angajații statului și ai instituțiilor publice sunt direct răspunzători, în conformitate cu legile penale, civile și administrative, de acțiunile prin care aceștia violează drepturile cetățenilor. În astfel de cazuri răspunderea civilă se extinde asupra Statului și a instituțiilor publice.", iar în articolul 111 alineatul al 3-lea arată că "Împotriva deciziilor Consiliului de Stat și ale Curții de Conturi se poate face recurs numai pentru motive care privesc competența." Se observă că de la o răspundere individuală, care ar reveni agenților statului care acționează provocând vătămări cetățenilor, se ajunge la răspunderea autorităților statului, cel puțin în ceea ce privește aspectele pecuniare. Totuși, la aproape două sute de ani de la formularea principiului în urma Revoluției franceze, regula rămâne cea a răspunderii numai față de proprii cetățeni și nu și față de alte persoane. Trebuie menționat în acest context că legea fundamentală italiană precizează încă din articolul 2 că "Republica recunoaște și garantează drepturile inviolabile ale omului, atât ca individ cât și în formațiunile sociale în care se manifestă personalitatea sa ..." admițând astfel, implicit, că drepturile fundamentale consacrate ar putea beneficia oricăror ființe umane și nu doar cetățenilor, însă dispoziția expresă a articolului 28 limitează sfera beneficiarilor acestui drept doar la cetățenii italieni. A fost necesară jurisprudența Curții Constituționale a Italiei pentru a lărgi protecția oferită prin această dispoziție.

A trebuit să mai treacă încă un "val de constituționalism"** care să atingă și zona Balcanilor pentru ca relația dintre autoritate și individ să fie reglementată cât mai general cu putință. Demne reprezentante al celui de-al șaselea val de constituționalism european, Constituțiile României si Bulgariei fac dovada unei perfecționări a instituției răspunderii autorităților statului, în special în ceea ce privește beneficiarii acestui drept. Numai că, spre deosebire de Constituția noastră, cea a Bulgariei precizează doar că "statul va fi răspunzător pentru orice daune provocate prin acte sau hotărâri ilegale venite din partea agenților săi oficiali". Cu alte cuvinte, în loc să instituie răspunderea statului pentru orice act administrativ ce ar produce vătămări unui drept fundamental, așa cum face articolul 48 din Constituția noastră care nu mai solicită persoanei vătămate și dovada vinovăției autorității emitente a actului administrativ, statul bulgar nu înțelege să răspundă decât pentru acele pagube pe care le-a provocat printr-un comportament ilegal al agenților săi, chiar dacă beneficiarii acestui drept pot fi orice persoane și nu doar cetățenii bulgari. Prin urmare, în exemplul nostru, sfera protecției oferite tuturor persoanelor este mult mai redusă în Bulgaria decât în România.

Deși adoptată abia în 1998, datorită unui context intern particular, Constituția Albaniei poate fi totuși inclusă în cel de-al șaselea val de constituționalism în care eficienta garantare a drepturilor fundamentale este deja un acquis/"bun câștigat". Și totuși, ea nu cuprinde nici o prevedere referitoare la răspunderea autorităților publice. Deși în articolul 48 din Constituția Albaniei se menționează faptul că orice subiect de drept poate adresa cereri, petiții sau plângeri organelor statului și că acestea sunt obligate să răspundă în termenul și condițiile fixate prin lege (dispoziție ce corespunde articolului 47 din Constituția României referitor la dreptul la petiționare) nu se face vorbire și despre eventuala răspundere angajată în cazul nerespectarii acestei dispoziții. Există în schimb reglementat aici un drept de ultima generație, nemenționat în nici o altă lege fundamentală, nici măcar din al șaselea val, prin care se protejează datele personale și se stabilesc reguli precise cu privire la utilizarea lor de către autoritățile publice, conferindu-se dreptul oricărei persoane de a solicita corectarea unor eventuale date personale incorect înregistrate. Însă nici în acest caz nu se face vreo mențiune cu privire la răspunderea autorităților. Prin raportare la acest text, cel al Constituției noastre ne apare drept mult mai protector.

Iată că din punctul de vedere al raportului dintre individ și autoritățile publice Constituția României cuprinde reglementările cele mai evoluate, efectiva și eficienta protecție și garantare a drepturilor fundamentale fiind dublată, în plus, și de cea mai mare amploare în privința beneficiarilor și a conduitelor consacrate de norma constituțională. Raportat la standardele stabilite prin știința dreptului comparat, în materia protecției drepturilor fundamentale ale omului, legea noastră fundamentală ne apare ca având destul de puține lacune sau reglementări de îndreptat.

3. Transferul de suveranitate în contextul integrării europene

Spre deosebire de protecția drepturilor omului, cu privire la raporturile dintre normele de drept internațional și cele de drept intern legile fundamentale au început să fie preocupate abia după cel de-al doilea război mondial, când a devenit evident că reglementările internaționale ar putea constitui o stavilă eficientă în calea repetării erorilor trecutului. Cooperarea internațională a fost cea care a reușit să pună capăt războiului și tot ea avea să poată reglementa și pacea.

Din acest punct de vedere Italia a anticipat cu câțiva ani crearea Comunității Economice Europene și a Pieței Comune și a inclus în Constituția sa o prevedere de tip general, universal valabilă, prin care se reglementează raporturile dintre dreptul intern și cel internațional, și care a fost redactată cu o asemenea suplețe încât a putut servi chiar mult mai târziu unor scopuri politice total diferite de cele avute în vedere de autori. Astfel, articolul 10 din Constituția Italiei prevede că "ordinea juridică italiană respectă normele de drept internațional general recunoscute". Articolele 10 și 11 din Constituția României sunt mult mai precise în materie atunci când arată că "România întreține și dezvoltă relații pașnice cu toate statele și, în acest cadru, relații de bună vecinătate, întemeiate pe principiile și pe celelalte norme general admise ale dreptului internațional" și că "Statul român se obliga să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament potrivit legii fac parte din dreptul intern." Constituția italiană nu prevede nici măcar prioritatea reglementarilor internaționale față de cele interne, așa cum o face articolul 20 din Constituția noastră, în 1948 aceasta idee nefiind încă universal acceptată. Legea fundamentală italiană mai conține doar o dispoziție de ordin procedural, în articolul 80, în care se arată că cele două camere ale Parlamentului "autorizează prin lege ratificarea tratatelor internaționale de natură politică sau care prevăd arbitraje sau reglementări judiciare sau vizează modificări de teritoriu sau cheltuieli financiare ori modificări de legi". Ratificarea Tratatului de la Maastricht, adoptarea acquis-ului comunitar în materie de cooperare judiciară internațională sau adoptarea regulilor europene în materie de vot al resortisanților europeni la alegerile naționale nu au ridicat nici o problemă de eventual transfer de suveranitate statului italian. În baza articolului 80 cele două camere ale Parlamentului au putut ratifica Tratatul de la Maastricht întrucât el avea "natură politică", au putut implementa toate directivele și regulamentele referitoare la cooperarea judiciară în materie civilă și penală întrucât acestea se refereau la "reglementări judiciare" și au putut da drept de vot în alegerile locale tuturor cetățenilor aparținând unui stat membru al Uniunii Europene pentru că aceasta viza o modificare a legilor electorale. Ratificările tratatelor fondatoare ale UE precum și transpunerea în dreptul intern a reglementărilor comunitare nu a întâmpinat niciodată vreo dificultate în Italia, căci textul Constituției, deși adoptat în 1948, adică cu mult timp înainte de a se bănui măcar evoluția ulterioară a Pieței Comune, a fost interpretat de o manieră suplă și constructivă.

În schimb, Franța, a văzut în Constituția sa o permanentă stavilă în calea transpunerii acquis-ului comunitar, fiecare nou pas către integrarea europeană fiind făcut după o prealabilă revizuire a legii fundamentale. Astfel, problema transferului de suveranitate, implicat cu necesitate de ratificarea Tratatului de la Maastricht, a condus la o revizuire a Constituției, un referendum și trei decizii ale Consiliului Constituțional în cursul anului 1992. Articolele 1 și 2 din redactarea inițială a Constituției Franței de la 1958 au fost contopite într-unul singur; Titlul I, care tratează "Despre suveranitate", vorbește în fapt despre modalitățile de exercitare a puterii de stat; iar Constituției i-a fost adăugat un întreg nou Titlu al XV-lea "Despre Comunitățile Europene și Uniunea Europeană". Articolul 88-1 din acest nou titlu precizează că Republica Franceză "participă la Comunitățile Europene și la Uniunea Europeană, alcătuite din state care au ales în mod liber, în virtutea tratatelor prin care le-au instituit, să își exercite în comun unele dintre competențele lor". Articolul 88-2 menționează expressis verbis Tratatul de la Maastricht semnat la 7 februarie 1992 și arată că numai sub rezerva reciprocității Franța "consimte la transferurile de competențe necesare pentru stabilirea uniunii economice și monetare europene, precum și pentru stabilirea regulilor privind trecerea frontierelor externe ale statelor membre ale Comunităților Europene". Merită amintit aici că dispoziția de mai sus este deja desuetă, întrucât Comunitățile Europene au fost deja înlocuite de Uniunea Europeană prin Tratatul de la Amsterdam. Ca o ultimă măsura de garantare a suveranității statului francez, articolul 88-4 precizează că "Guvernul va trebui să supună Adunării naționale și Senatului, în momentul trimiterii lor la Consiliul Comunităților, propunerile de acte comunitare a căror aplicare cere măsuri de natura legislativă". Se observă cu ușurință că tot ceea ce italienii au considerat de competența celor două camere ale parlamentului fără prea multă bătaie de cap, francezii au apreciat ca fiind vital pentru suveranitatea statului și au ținut să precizeze că ele sunt măsuri determinate extrem de minuțios și adoptate cu titlu de excepție. De altfel, dispozițiile sunt deja depășite de evoluția evenimentelor, întrucât Consiliul Comunităților a devenit între timp Consiliul European (diferit de Consiliul Europei!), iar transpunerea acquis-ului comunitar în dreptul național francez nu este decât mult mai dificilă decât în dreptul italian, fără a produce însă mai puține efecte juridice.

Cu totul diferită este situația în țările din zona Balcanilor. Surprinzător, tocmai statele candidate pentru aderare la UE nu au prevăzut, în anii '90 când au fost adoptate Constituțiile lor, această problemă, în vreme ce altele care nici nu au antamat acest proces au avut mult mai bune "premoniții". Astfel, Constituția României va trebui să fie modificată în acest sens, ocazia ideală părând a fi tocmai actuala revizuire.

Constituția Bulgariei cuprinde regulile menționate și în Constituția noastră cu privire la introducerea dreptului internațional public în dreptul intern pe calea ratificării și cu privire la prioritatea "instrumentelor internaționale" (cum le denumește articolul 5 alineatul 4 din Constituția Bulgariei), dar nimic mai mult. Și totuși, găsim în articolul 85 din legea fundamentală bulgară o precizare extrem de interesantă și de utilă în acest context: instrumentele internaționale ce pot fi ratificate sau denunțate de Adunarea Națională (Parlamentul monocameral bulgar)
- au natură politică sau militară,
- se referă la participarea Republicii bulgare la organizații internaționale,
- au în vedere eventuale corectări ale frontierelor statului,
- au în vedere participarea statului la arbitraje internaționale sau la proceduri judiciare,
- se referă la drepturile fundamentale ale omului,
- afectează aplicarea legii sau necesită o nouă legislație pentru a fi puse în aplicare,
- necesită în mod expres ratificare,
- impun obligații pentru bugetul de stat.
Se observă o frapantă asemănare cu dispozițiile Constituției Italiei în materie; rămâne de văzut cum vor fi interpretate și aplicate aceste prevederi de autoritățile competente.

O primă dificultate pare să apară deja din prevederile articolului 158. Cum Parlamentul bulgar este monocameral, puterea constituantă derivată a fost încredințată unei adunări reprezentative speciale, numita Marea Adunare Națională, ale cărei competențe, limitativ enumerate, cuprind:
- adoptarea unei noi Constituții,
- decizia cu privire la schimbări în teritoriul Republicii Bulgaria și ratificarea oricăror instrumente care ar avea în vedere o asemenea schimbare,
- decizia cu privire la schimbarea formei statului sau a formei sau structurii de guvernământ,
- decizia cu privire la amendamente aduse articolului 5 alineatele 2 și 4 și articolului 57 alineatele 1 și 3,
- decizia cu privire la revizuirea capitolului 9 al Constituției.
Deși aceste atribuții nu par să afecteze în mod direct competențele Parlamentului monocameral cu atribuții de legiuitor ordinar, ele se pot dovedi o complicație în plus în momentul în care interpretarea dată celor din urmă ar fi aceea că aderarea la Uniunea Europeană necesită o revizuire a Constituției. Cu destul de multă ușurință Bulgaria s-ar putea regăsi în situația Franței, deși există toate premisele pentru ca acest lucru să nu se întâmple.

În mod paradoxal tocmai Constituția Albaniei, țară care nu se află încă în faza de negocieri în vederea aderării la Uniunea Europeană, ar putea servi de exemplu pentru România și Bulgaria. Articolul 122 din legea fundamentală albaneză cuprinde și el principiile devenite clasice pentru al șaselea val de constituționalism referitoare la integrarea dreptului internațional public în dreptul intern și la prioritatea sa față de reglementările interne. Însă articolul 123 al Constituției Albaniei prevede ceva ce nici una din Constituțiile balcanice adoptate mai înainte nu menționează măcar:
"Republica Albania deleagă organizațiilor internaționale puteri ale statului pentru probleme specifice pe bază de convenții internaționale.
Legea care ratifică o convenție internațională în conformitate cu alineatul 1 este aprobată cu majoritatea tuturor membrilor Adunării. Adunarea poate decide ca ratificarea unei astfel de convenții să fie făcută prin referendum."
Acest articol este în egală măsură suficient pentru integrarea europeană și atlantică a Albaniei, si încă cu deplina respectare a unor proceduri democratice, la care Franța a ajuns după multiple încercări.

Iată că în ceea ce privește problema integrării europene a României Constituția pare să constituie un obstacol ce va trebui depășit la momentul oportun. Dacă acest moment oportun este acum, cu prilejul actualei revizuiri, sau se va produce la un moment ulterior definitivării ei, abia atunci când ne vom afla întradevăr în pragul integrării în Uniunea Europeană este dilema în care ne aflăm. Cu certitudine însă, așa cum este redactat la ora actuala textul legii fundamentale a României, integrarea noastră deplină în zona europeană și atlantică nu va fi posibilă.

* J.J.Rousseau, "Du contrat social", GF-Flammarion, Paris, 1992, p.39.

** Valurile de constituționalism au fost definite în literatura de specialitate cu referire mai ales la spațiul european, și sunt considerate drept perioade "fertile", în care se observă adoptarea de noi constituții sau modificarea semnificativă a celor existente, determinate de împrejurări majore comune mai multor state. Astfel, doctrina franceză distinge între primul val (înainte de 1800), cel al adoptării primelor constituții scrise în lume și în Europa, cel de-al doilea val (până la 1900), în care constituțiile tind să se generalizeze la nivelul continentului și cuprind doar reglementări referitoare la exercitarea puterii de stat, cel de-al treilea (între aproximativ 1900 și 1930), care coincide cu consacrarea drepturilor civile și politice în legile fundamentale, cel de-al patrulea (până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial) când constituțiile consacră suveranitatea Parlamentului ca organ reprezentativ al poporului, cel de-al cincilea, (după al doilea război mondial) când legile fundamentale încep să consacre drepturi social-politice și controlul constituționalității legilor, și, în sfârșit cel de-al șaselea (aproximativ după 1970), în care țările care s-au eliberat de dictaturi de dreapta sau de stânga au adoptat legi fundamentale de tip democratic modern, incluzând cataloage complete de drepturi fundamentale și mijloace juridice eficiente pentru garantarea lor. Constituția României din 1991 face parte din acest ultim "val de constituționalism". (În același sens vezi și Genoveva Vrabie, "Revizuirea constituțională în Europa de azi", Palatul de Justiție nr.1/2002, p.6.)