Alocuțiunea Președintelui Camerei Deputaților
Alocuțiunea Inițiatorului
Forumului Constituțional
Alocuțiunea Președintelui Asociației Pro Democrația
Perspective europene
Opinii exprimate în dezbateri
Constituția în România
Programul Forumului Constituțional
Componența Consiliului
Forumului Constituțional
Raportul final
Site-ul Camerei Deputaților
Propuneri ale Forumului
care se regasesc in
propunerea legislativa
de revizuire a Constitutiei
Seminarul
Parli@ments on the Net VI,
București 12-13 iunie 2003
Din 10.07.2002:
- 4234277 vizitatori
- 11265 mesaje, din care 653 retrase de moderatorul Forumului
Constituția în România

Citiți textul integral al Constituției României.

Supplex Libellus Valachorum

Cele mai vechi acte de organizare politică ale țării românești datează din secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Elemente de organizare politică se regăsesc în Așezămintele lui Constantin Mavrocordat, din 1740 și 1743, și în "Pravilniceasca condică" tipărită în 1780 de către Alexandru Ipsilanti. Norme juridice importante se întâlnesc și în Codul civil al lui Scarlat Calimah din 1817 și Legiuirea Caragea din 1818. Aceste din urmă reglementări vizau, însă, mai ales raporturile de drept privat. Pe planul organizării politice sunt de semnalat și o serie de Memorii elaborate de reprezentanți ai boierimii, care propuneau reforme politice sau chiar programe de organizare politică a statului. Asemenea Memorii au fost adresate Rusiei și Austriei în 1721, iar în 1771, supuse atenției împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei. Se avea în vedere în special emanciparea deplină a Principatelor de sub dominația Porții Otomane. În Transilvania, în 1791, din inițiativa unor episcopi români, este adresată împăratului Leopold al II-lea al Austriei cunoscuta petiție denumită Supplex Libellus Valachorum, prin care se revendica egalitatea națiunii române din punct de vedere politic, cu populația de alte naționalități existentă în Transilvania.

Memoriul "Cărvunarilor"

O importanță deosebită o are Programul de reforme elaborat de Tudor Vladimirescu, în 1821. Remarcabil este și Memoriul "Cărvunarilor" din 13 septembrie 1822, pe care A. D. Xenopol l-a calificat ca fiind "cea dintâi întrupare a unei gândiri constituționale în Țările Române" și "cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale". Nicolae Iorga consideră, la rândul său, că ideile cuprinse în Constituția "Cărvunarilor" au contribuit la "regenerarea noastră națională". O opinie pozitivă cu privire la acest important document emite și Dumitru Barnoschi, care estimează că "originile vieții de stat moderne democratice se încheagă la noi în Constituția moldovenească de la 13 septembrie 1822". Deși Memoriul "Cărvunarilor" a fost în cele din urmă înlăturat, din cauza opoziției unei părți a boierimii, el conține o serie de idei valoroase ce au marcat dezvoltarea constituțională ulterioară. De pildă, este de remarcat recunoașterea statutului de independență a Moldovei, care trebuia să devină același ca pe vremea lui Bogdan, înființarea Sfatului obștesc (adunare reprezentativă) din care urmau să facă parte și boierii de rang mai mic, până atunci înlăturați din funcții importante. Proiectul mai prevedea garantarea dreptului de proprietate și principiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Erau, totodată, inserate norme asemănătoare celor cuprinse în declarația franceză de drepturi cu privire la libertatea individului, erau garantate libertatea religioasă, egalitatea tuturor la dobândirea unor slujbe publice, menționându-se că ocuparea funcțiilor trebuia să se facă "numai după meritul bunelor fapte și după puterea vredniciei fiecăruia pentru slujba ce e să i se încredințeze". Dovedind o concepție novatoare, Constituția "Cărvunarilor" tindea spre restrângerea puterilor domnești, încredințând dreptul de conducere efectivă a țării Sfatului obștesc, organ reprezentativ.

Domnul exercita, împreună cu Sfatul obștesc, puterea supremă în conducerea țării, în condițiile prevăzute de pravilă. Alte dispoziții importante priveau organizarea finanțelor țării, preconizând un control al Sfatului obștesc și atribuțiuni specifice pentru vistiernic. În ceea ce privește administrația, erau stabilite măsuri pentru sancționarea abuzurilor funcționarilor care își încălcau îndatoririle. În privința armatei se preconiza ca oștile țării să nu poată fi recrutate dintre străini, urmărindu-se crearea unei armate pământene etc.

Aceste prevederi, ca și numeroase altele, denotă faptul că proiectul de Constituție a "Cărvunarilor" anticipează din multe puncte de vedere o dezvoltare constituțională modernă, ce avea să se producă mai târziu în Principatele române. Este drept că proiectul de constituție conținea și unele neajunsuri, printre care lipsa unor prevederi care să garanteze traducerea în realitate a unor libertăți nou introduse, conferirea Domnului a unor atribuții destul de largi etc. Considerat, în ansamblul său, el rămâne însă unul dintre cele mai importante proiecte constituționale din țara noastră, care denotă preocuparea pentru alcătuirea unei constituții moderne.

Regulamentele Organice

Regulamentele Organice, adoptate în 1831 în Muntenia și în 1832 în Moldova, ca urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol, au consfințit o puternică influență a Rusiei în Principatele române. Cu toate criticile care se aduc acestui document, nu poate fi ignorat faptul că el a consacrat pentru prima oară principiul separației puterilor și a favorizat dezvoltarea noilor relații economice. De fapt, el a înlocuit arbitrariul puterii domnitorilor și a introdus norme și instituții moderne de organizare a statului. Regulamentele organice integrează astfel proiectele anterioare de organizare a vieții statale, iar sub acest nume modest, ele reprezintă, în opinia lui Nicolae Iorga, o adevărată Constituție.

Influența Revoluției franceze a fost deosebit de puternică în Țările Române, unde aspirațiile de unitate și emancipare națională, coroborate cu marile idei ale Revoluției franceze, s-au regăsit în documentele programatice ale Revoluției de la 1848 din Transilvania, Moldova și Țara Românească.

Dorințele partidei naționale

În Moldova, "Dorințele partidei naționale", document inițiat de Mihail Kogălniceanu, propune un adevărat program de reglementări democratice, printre care: desființarea rangurilor și privilegiilor personale sau acordate prin naștere, egalitatea tuturor în privința impozitelor, desființarea robiei, a privilegiilor boierilor și împroprietărirea țăranilor, egalitatea drepturilor civile și politice, adunarea obștească compusă din toate stările societății, domn ales din toate stările societății, responsabilitatea miniștrilor și a tuturor funcționarilor publici, libertatea individului și a domiciliului, instrucțiunea egală gratuită pentru toți românii, desființarea pedepsei cu moartea și a bătăii, neamestecul domnitorilor în activitatea instanțelor judecătorești etc.

Proclamația de la Islaz

În Muntenia, unde evenimentele revoluționare au avut un caracter mai pronunțat, a fost adoptată la 9 (21) iunie 1848 "Proclamația de la Islaz", acceptată la 11 (23) iunie 1848 de domnitorul Gheorghe Bibescu, sub presiunea maselor. Spre deosebire de "Doleanțele partidei naționale din Moldova", Proclamația de la Izlaz a avut nu numai forma, dar și valoarea unui act constituțional, fapt ce o situează în fruntea actelor revoluționare ale anului 1848.

În ce privește prevederile Proclamației de la Izlaz sunt de semnalat independența administrativă și legislativă, separația puterilor, egalitatea drepturilor politice, alegerea unui domn responsabil pe termen de cinci ani, reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea clăcașilor, dezrobirea țiganilor, instrucțiune egală, înființarea unor așezăminte penitenciare, crearea gărzii naționale.

Moțiunea de la Blaj

În Transilvania se remarcă, în același an revoluționar, "Moțiunea de la Blaj", adoptată de adunarea populară de la Blaj la 4 (16) mai 1848. Acest document preconizează recunoașterea drepturilor românilor ca națiune, libertăți democratice moderne, în concordanță cu cerințele epocii care se afirmau la acea vreme, egalitatea în drepturi și foloase a bisericii române cu celelalte biserici din Transilvania, libertatea industrială și comercială, desființarea cenzurii și libertatea tiparului, asigurarea libertății personale și a libertății adunărilor, înființarea de tribunale cu jurați, înarmarea poporului sau constituirea gărzii naționale, înființarea de școli române în toate satele și orașele, gimnazii, institute militare și tehnice, seminarii preoțești, precum și a unei universități române dotate din casa statului, purtarea comună a sarcinilor publice și ștergerea privilegiilor.

Convenția de la Paris

Datorită unor împrejurări interne și externe nefavorabile, Revoluția de la 1848 din Țările Române nu a reușit să transpună în viața politică și de stat aceste idei și principii constituționale, Țările Române fiind nevoite să accepte hotărârile marilor puteri europene, concretizate sub forma Convenției de la Paris din 1858. Astfel, printr-un act internațional, prin care s-a luat numai parțial în considerare voința poporului român manifestată prin rezoluțiile Divanurilor ad hoc, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Pe baza Convenției de la Paris, care reprezintă de fapt o Constituție venită din afară, se transpune pentru prima dată în practica noastră constituțională principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală de la Focșani. Această Comisie centrală avea sarcina de a pregăti legile de interes general și comun ambelor Principate, ocupându-se în mod special de codificarea legilor în vigoare și de revizuirea Regulamentelor Organice, precum și a legiuirilor cu caracter civil, penal, comercial și de procedură.

Deși a funcționat o perioadă scurtă de timp (între 1858-1862), Comisia centrală are meritul de a fi elaborat un proiect de Constituție, apreciat la vremea respectivă ca fiind "actul autonomiei țării", care a contribuit la pregătirea unificării politico-legislative a celor două Principate. Proiectul poate fi socotit Constituția Unirii Principatelor, întrucât, încă din articolul al doilea, stipula că îndatorirea fundamentală a puterilor statului era de a "conlucra la desăvârșirea, întărirea și apărarea unirii Principatelor într-un singur stat".

Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris

Evenimentele care au dus la Unirea Principatelor Române au marcat încă o etapă în procesul formării instituțiilor moderne ale României. Din acest punct de vedere, trebuie menționat Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris (1864), proclamat de Alexandru Ioan Cuza, care cuprinde importante dezvoltări constituționale. Prin urmare, trebuie reținute consfințirea ideii de bicameralism - prin crearea Corpului ponderator, care alături de Adunarea electivă trebuia să constituie puterea legiuitoare - și ideea că ocuparea unor dregătorii sau funcții administrative este incompatibilă cu mandatul de deputat, cei care dobândeau asemenea funcții nemaiputând face parte din adunările elective.

Statutul lui Cuza este considerat de mulți autori prima Constituție a României, deși încă din preambulul acestuia se sublinia continuitatea și legitimitatea Convenției de la Paris, care "este și rămâne legea fundamentală a României".

Perioada ascensiunii politice și constituționale a României nu se încheie o dată cu abdicarea, în februarie 1866, a domnitorului Al. Ioan Cuza; dimpotrivă, ea dobândește noi dimensiuni, prin adoptarea și intrarea în vigoare la 1 iulie 1866 a noii Constituții.

Constituția din 1866

Constituția din 1866 este inspirată din Constituția belgiană din 1831, considerată la timpul respectiv cea mai liberală din Europa. Ea consfințește o serie de idei importante, printre care: principiul suveranității naționale, principiul guvernământului reprezentativ, separația puterilor, monarhia ereditară, responsabilitatea ministerială, recunoașterea drepturilor omului și cetățeanului.

Constituția din 1866 a consacrat pentru prima dată în istoria vieții noastre statale caracterul indivizibil al statului român, care de la acea dată va purta numele oficial de România, aceasta în condițiile în care țara noastră se găsea încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Prin acest act fundamental, România realizează o adevărată deschidere, fiind primul stat constituțional al Europei de sud-est.

Constituția din 29 martie 1923

Dând expresie noilor realități, întregirii țării după Marea Unire din 1918, a fost adoptată în țara noastră Constituția din 29 martie 1923, document ce a reprezentat un instrument juridic mult mai elaborat decât Constituția din 1866 și care a fost orientată nemijlocit spre cerințele dezvoltării societății într-un stat de drept. Constituția din 1923 a fost înlocuită formal la 20 februarie 1938, când a fost proclamată o nouă constituție, de tip corporatist, elaborată la inițiativa regelui Carol al II-lea.

Constituția din 1938

Constituția din 1938 încerca să limiteze individualismul și să dea întâietate socialului, voind să transforme statul individualist în stat comunitar corporatist. În același timp, ea admitea proprietatea și capitalul ca drepturi inviolabile, îndepărtându-se de la principiile Constituției din 1923, care recunoștea proprietatea ca funcție socială și revenind astfel la principiile Constituției din 1866. Constituția de la 1938 concentrează puterile politice în mâna regelui, care dobândește prerogative deosebit de mari. Această Constituție a fost suspendată în vara anului 1940, ca urmare a evenimentelor care au dus la abdicarea regelui Carol al II-lea.

Actul istoric de la 23 august 1944

Actul istoric de la 23 august 1944, prin care se înlătura regimul de dictatură a mareșalului Ion Antonescu, deschidea posibilitatea renașterii vieții constituționale a României. Dar împrejurările delicate externe și interne în care se afla țara, cauzate de presiunile sovieto-comuniste, vor conduce la lichidarea sistemului constituțional tradițional românesc.

În perioada totalitarismului, în România au fost elaborate trei constituții (în 1948, 1952 și 1965), cea din 1965 rămânând în vigoare un sfert de veac, până la evenimentele din 1989.

Constituția din 13 aprilie 1948

Constituția in 13 aprilie 1948 reprezintă produsul tipic al aplicării în viața politică românească a doctrinei și ideologiei comuniste, după modelul sovietic. Pentru prima dată în istoria vieții politice și parlamentare din România, prin actul constituțional din 1948 este înlăturat principiul separației puterilor în stat, organ suprem al puterii de stat devenind Marea Adunare Națională, față de care răspundeau toate celelalte organe ale statului. Constituția din 1948 a marcat trecerea spre un regim guvernamental întemeiat pe monopartidism și autoritarism statal, precum și spre o economie centralizată și dirijată politic.

Constituția din 1952

Constituția din 1952 definea mult mai precis baza politică a statului "democrat-popular", fundamentată pe dictatura proletariatului, stipulând expres căror clase sociale le aparține puterea de stat și indicând modalitatea de exercitare a acestei puteri prin "realizarea alianței dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare, în care rolul conducător îl deține clasa muncitoare". Forma politică prin care se exercita această putere era reprezentată de organele statului, sistem ce avea o construcție piramidală, ierarhizată și centralizată, în vârful acesteia situându-se Marea Adunare Națională, ca organ suprem al puterii de stat.

Constituția din 1965

Spre deosebire de constituțiile socialiste anterioare, Constituția din 1965 consacră și fundamentează cel mai pregnant monopolul politic al unei unice formațiuni politice, reprezentată de partidul comunist. Nerecunoscând principiul separației puterilor în stat, actul fundamental din 1965 nu a reușit să încorporeze nici una dintre tradițiile constituționale românești în materie de legislație și de aplicare a acesteia în funcție de organele și instituțiile îndrituite să o facă. Activitatea de elaborare a legilor va fi preluată de către Consiliul de Stat, "organ suprem al puterii de stat, cu activitate permanentă". Modificarea cea mai spectaculoasă a Constituției din 1965 se produce în martie 1974, când se introduce funcția de președinte al republicii, care cumulează o multitudine de atribuții transferate de la forul legislativ suprem și de la cel administrative central.

Constituția din 1991

Constituția din 1991 reprezintă cadrul legislativ fundamental pentru organizarea și funcționarea statului și societății românești pe baze democratice. Ea consacră reinstaurarea democrației constituționale în România, creând premisele pentru afirmarea unui regim politic pluralist.


Prezentul studiu a fost elaborat în cadrul Direcției pentru informare parlamentară de către expert Mihaela Georgescu, pe baza următoarelor lucrări:Eleodor Focșeneanu, "Istoria constituțională a României 1859-1991", Angela Banciu, "Istoria vieții constituționale în România (1866-1991)", Victor Duculescu, Constanța Călinoiu și Georgeta Duculescu, "Crestomație de drept constituțional", vol.I.